Iluzia căldurii

Dacă nu m-aş mai trezi

n-aş mai putea face diferenţa

dintre ce-i real şi ce-i vis,

îmi zic, pierdută-n peisajele rurale,

într-un bus supraaglomerat,

cu drumul denivelat

dedesubt transmiţând vibraţii în fiecare fibră,

dacă nu m-aş trezi

într-o zi, printre pernele pufoase

şi gri ca blăniţa câinelui bătrân, loial,

Yoyo, care a pierit odată cu bunicul, dement

şi zâmbitor până-n ultima zi,

printre pernele astea şi barba ta încâlcită

în care încerc să-ţi ghicesc expresiile şi minciunile,

ce ar fi?

Cât de multe personaje

şi câte vieţi aş putea trăi,

iluzoriu,

totuşi cu intensitate şi voluptatea

momentului deplin, injecţii cu adrenalină

propagându-mi-se-n creier,

luminând ca Timişoara, într-o seară de toamnă, prin 1884,

de unul singur în toată Europa, orăşel incandescent cu lămpi din filament de cărbune.

Soarele să mă mângâie,

tu să mă zgâlţâi

ca pe-o păpuşă,

strada să se umple

de ţipătul ambulanţei,

eu să zâmbesc cu ochii închişi

ca să ştii

că te-am găsit şi acolo,

printre puf şi scâncet şi fervoare,

că am învins

toţi inamicii, toată frica

şi că dorul

nu există, nici teroarea,

că aici

barba ta e lungă

ca a unui mort

şi mă legăn în ea, mă joc,

mi-e bine.

poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!