Raportul pietrelor
În afara zidurilor,
toţi oamenii arată ca
plămădiţi din buruienile
uscate prea artistic,
abandonate de ei la
marginea fiecărui şanţ
pe care, şarlatană din fire,
natura moştrilor
pitici l-a săpat înainte ca
specia noastră să înceapă
a striga că mâinile ei pot
orice, inclusiv să cunune
grâul sălbatic cu fierul
tocmai scos din fel de fel
de plămâni.
Fiecare se crede om, dar
oamenii nu se mai văd între
ei ca oameni, ci îşi urmăresc
unul la altul trifoiul gârbovit
sau izma pensionară care nu
mai au alt rost în lume decât
să fie rinichiul sau creierul unui
gentleman cumsecade.
Doar în cetate omul şi mărăcinele
cresc separat, aşteptând Apocalipsa
prin aruncarea de la unul la altul a
unor adevăruri care doar cu braţele
tăiate pot învăţa să vorbească,
interogând împreună cerul pentru a
afla a nu ştiu câta oară data când se
presupune că
rocile vor începe să râdă în hohote
şi, nu în ultimul rând,
compunând sonate pentru fiecare
idee care şi-a rupt şosetele încercând
să pătrundă cu vaiete în clădirea
primăriei sau în casa negustorului
de caise din export.
Lumea nouă stă să înceapă mereu,
dar noi nu ştim câtă frunză naturală
se află în burta religiilor noastre!
poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!


Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.