Nici sete pârjolită nici apă care doare

(nu mă rog: "îndepărtează de la mine paharu acesta")

sunt prea vie mamă
moartea aceasta pe care mi-o torni în pahare
nu mi-a fiert destul în artere
această mână de lut inconştientă se spăla de păsări
în fiecare amurg
ca să poată simţi încolţirea pădurii carnea se-mpăna cu lumi fără dimensiuni palpabile
veghea ta mamă se-ntindea asupra nimicului
nu puteam locui în respiraţia asta

pâinea să-ţi fie unsă cu dimineţi văzătoare
ţi-am lăsat bileţele în toate pliurile nopţii tu ai râs de cuiburile în care ascundeam cioburi de zbor
pentru un mai târziu încă verde

prea des înnodam între noi doar braţe risipite prin lucruri fără valoare

ambulanţele copilăriei circulau între noi cu uşile smulse
guri strâmbe deformau trotuare frângeau zorii ca pe trupul domnului
guri flămânde blasfemiau deasupra alfabetelor solare nu aveau dinţi să mestece lumina
nu puteam înota în ochii tăi orbi mamă şi abandonul
durea prea tare

pe cuvinte mumificate păşeam înotam încrâncenată traversam cascadele cenuşii

amprentele nu suprapuneau aceleaşi culori pe tastatura timpului
rănile ni le vindecam singure ascunse în tranşee opuse
de prea multe vieţi ne fermentau în burice războaie
aveam nevoie stringentă de un munte care să se-arunce în mare
şi-o credinţă destul de albă

lăsam mereu în urmă trenuri încărcate cu doruri străine gări sufocate de aşteptări

pentru o patrie în care miracolul să nu înseteze în fântâni şi cântecul să-i fie brăţară privirii
pot accepta câteva morţii suculente un drum fără borne mai aproape
de-o vatră care să îmblânzească focuri

nu pot vorbi cu vocea ta mamă şi cuvintele-s prea scurte pot doar accepta paharul acesta
deşi sunt încă mult prea vie

încep să te nasc

poezie de Maria Elena Chindea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!