Comandantul se apropie emoţionat de trapă. Şi trecu dincolo de ea, deocamdată, doar el; bănuia că multe perechi de ochi galbeni, sticloşi, ca de felină, îl urmăreau cu atenţie. Şi nici nu se înşela... Vântul plăcut îi răsfiră părul, în adierea sa; savură momentul. Privi în jur: pomi mulţi, iarbă înaltă, triluri de păsări, poteci bătătorite... La prima vedere, totul îi plăcu! Părea, oarecum, familiar; cu excepţia celor doi sori de pe cer: unul mare şi celălalt, companionul său, mai mic. Lucian zâmbi şi se îndreptă spre trepte, coborându-le, fără a se grăbi. Ajunse jos, dar nu puse imediat piciorul, verificând înainte, cu vârful pantofului, dar solul era tare, deci, putea coborî. De cum constată acest lucru, nu întârzie; coborî! Însă pantofii i se adânciră în... Noroi?! Uff... Eh, nu conta; se murdărise doar; foarte probabil, noroiul îi intrase şi în pantofi.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!