Taina greului pământului

La o margine de mare, pe-un prundiş pe care legeni
Tei cu frunzele stelare, prin lumina din mesteceni,
Unde sorii Limbii noastre, în izvoare, se îngână,
Ce le-auzi, de pui urechea, pe fântânile din mână –

Ca o albie care duce, către marea ei cea bună
Împietrita lumii goană, în orbirea ei nebună,
Gânditor din cuanta lumii, ce înghite Universul,
Ieri, şi azi, şi totdeauna – tu ne-ndrepţi, pe lume, mersul –

Şi nu-i chip să nu te doară, chiar de ochiul drept îţi râde,
Căci ajunge lângă tine, şi stăpân, şi rob, şi gâde,
De-ar simţi, ce-ţi arde-n taină – gheaţa inimii – ca scrisul,
Ţi-ar citi, în loc de faptă, până-ţi mistuie, opisul –

Veşnicia de-o să bată marea, până hăt, departe,
Ce-a avut de spus o lume, tu ai scris-o într-o carte,
Ce-a avut să tot îngâne, Frumuseţea Lumii vie,
Tu ai nedesferecat-o într-un Rai de Românie.

poezie de Liviu-Florian Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!