Vieții mele
(la împlinirea celor 62 de ani)
Te ascund adânc în mine, tu, comoara mea și-a sorții
Să nu mi te fure nimeni, nu te dau nici șpagă morții!
O zidire-n piatra firii, ești o Ană lăcrimândă
Ce în ferecări te chinui și de dragoste flămândă.
Cu odgoane și cu noduri am să te leg de picioare
Ca pe-o pasăre în lațuri te voi ține. Ai răbdare!
Vezi că ploaia nu mă crede și nici lacrima, nici clipa
Căci ți-am destrămat albastrul, chiar și visul, și aripa.
Tu în zile îmi pui așchii, așa se răzbună viața...
Și furându-mi din clepsidră tot nisipul dimineața
Crește iar caverna-n oase. O fi asta o pedeapsă,
Sau trăit-am cu speranța, că de flacăra e arsă
Spuza ei n-are putere? Dar ce dură-i încercarea
Neputința zace-n mine și cu cât caut salvarea
Mă izbesc de ziduri triste și de doctori exegéți
Ce să cer, și cine oare mai salvează astăzi vieți?
Eu te las închisă, viață, nu fugi! Unde să fugi?
Zilele îmi sunt puține, se topesc ca niște fulgi.
Rabdă-mă încă o vreme, la fel cum te-am răbdat și eu.
Să ne ținem, strâns de mână și la bine și la greu
La mila lui Dumnezeu!
poezie de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.