Animăluțe urbane
Lumina cade în liniuțe de cocaină
pe piele, viața s-a redeclanșat când am deschis ochii și ne-am recunoscut;
în zona noastră de confort nu pot exista secrete,
microexpresiile trădează fiecare intenție.
Aerul e plin de vibrații stranii, avioane de hârtie se prăbușesc în nostalgiile fictive,
mimate perfect, până la sânge.
Undeva, în lume, se spune despre noi
că suntem frumoși, că semănăm atât de mult încât
ne confundă; dar noi știm ce-i cu carcasele care-ți iau ochii și te amețesc, mutându-ți privirea
de la altceva, mai tragic și mai grotesc;
Noi știm ce se întâmplă dedesubt și totuși ne place
fosforescența, efervescența lor când
ieșim în levitarea nocturnă, să respirăm aerul rece, urban,
agitat.
Cum ne întoarcem și spălăm cu grijă toate
urmele și așteptăm cuminți
furtuna, cu luminile și zgomotele ei
mistice. Atunci când cerul
e furios și excitat, între noi
se lasă liniștea ca o ceață halucinogenă
care vindecă totul.
Stăm și așteptăm
până pământul face
o întoarcere completă și
ieșim afară transfigurați, pregătiți
pentru luptă. Și afară doar vântul, gonind
pe străzi pustii, ca noi,
căutând ceva care să mângâie, să rupă.
poezie de Alexandra Negru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre lumină
- poezii despre oraș
- poezii despre vânt
- poezii despre viață
- poezii despre trădare
- poezii despre tragedie
- poezii despre sânge
- poezii despre secrete
- poezii despre perfecțiune
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.