Cruciade

Plecate-s cruciadele mele-n pelerinaj
unde tronează veşnic a lumii frumuseţe,
din blândă lumină să se-mpărtăşească
şi-au împietrit pe veşnicie-n contemplare.

Cruciada în care-am învins,
victoria-mi scrie în Cartea mare a vieţii
cu tocul înmuiat în al meu sânge fierbinte.
M-aş dispensa de ea
în abandon străin de orice silogism,
dar nu am de ales,
căci nu mi-s boii acasă
şi sfetnicii plecat-au şi ei.

În cruciada de fiecare zi
bestii prădătoare mă hăituiesc
prin păduri de netrecut,
Krakeni mă târăsc în bârlog întunecat de adâncuri,
doar o dâră de lumină sfântă,
în dangăt de clopot coclit,
se speteşte întru salvarea mea,
retezând ihtiozaurice tentacule
tronânde pe soclul urâţeniei vieţii.

Mânat în cruciade s-alin un dor nebun,
pornesc în eternităţi de azur sub cer de vară,
în exaltarea visului chinuit ce năvăleşte-n
deznădejdea transparent-a unei lacrimi arzătoare,
în care-a încăput atâta durere,
de tinereţea a stins!

O cruciadă,
născândă spre-a-sfâşia broboada nimicniciei lumii,
m-avântă pe sidefate aripi de fluturi în roi bezmetic,
propulsat de dorinţă zăcândă-n hău de suflet
spre tainica lumină a culmilor înmiresmate
de simfonia violetă a steluţelor unui fir de micsandră.

O cruciadă-i viaţa-nverşunată,
o datorie ce restituind-o,
plătind cu frenetice trăiri,
tot creşte mereu pe furiş.
Viaţă înveşmântată în hulpav creditor,
zadarnic vâslesc spre linia de sosire
ce-i candoare de Fată morgană rebelă,
afundată în imateriale umbre-ntunecate,
imună la a singurătăţii durere!

Beţia culmilor mă mână în ascensiune,
plin de cicatricile scrijelitoarelor alunecări
dintr-un timp fragmentat de trăiri
apuse acum, şubrezite, pălite de rugină.

Din infinitul meu cel ros de viermele nemulţumirii,
spre şăgalnicul infinit al lumii pornesc în cruciadă,
acolo unde, tiviţi în negru, se-ngrămădesc nori viorii
să înece vidul mai înainte ca acesta să se declare biruit.

poezie de Silvia Cuzum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!