Mamă, suflet de Filofteie

De şase ani
plânge-nserarea la căpătâiul lui august,
din lacrimi face ruguri aprinse,
să ardă dorul de tine, mamă,
sufletul nostru de Filofteie!
Vântul trist răscoleşte,
prin frunze istovite de verde,
sfârşitul verii răpuse-n ruginiu.
Se frânge gândul a dor, a neuitare,
poartă pe buze zâmbet de inimi zdrobite.
Distanţele se topesc, mereu înnoite,
din curcubeu de dragoste născute.
Renaştem în amintirea şoaptei dintâi
auzită-n pântecul ce ne-a rodit,
muguri abia deschişi în primăvara vieţii.
Ne este dragostea ta globulă în sânge,
plină de tot ce-a fost în sângele tău.
Inima ne înfloreşte când în vis ne atingi,
stingi tunet de dor când ne ţii mâna
în toate sclipirile de gând,
în frumuseţea gândului ce vindecă.
În ochii tăi era atâta lumină...,
ai dus-o acum într-un miez de stea,
şi neobosită mereu răsari
pe suflete frânte-n bucăţi,
le iei de mână în strălucire,
praguri de netrecut să le treci.
Te regăsim în linia orizontului
ce face în inima noastră cărare,
cale spre tine, ce-aprinde şi lutul.
Ne-ntâmpini în tăcere de piatră
când venim zdrobiţi la mormânt,
unde supărările cad străfulgerate,
în tablouri celebre prin cuvinte de-alint.
Vrem să credem că simţi miros de polen,
că vezi roiurile de fluturi
în zboruri aprinse de săruturi pe cruce.
Toate zâmbetele tale le-ai împărţit cu noi,
lacrimile însă le-ai lăsat nevăzute,
doar mezinul tău le-a cules în ultima-ţi clipă,
vorbe de-adio, înainte să pleci,
ce n-au putut să se lase rostite.
Acum, nu putem stăvili zorele zglobii
ce se-agaţă nebune de pervazul
fostei tale ferestre.
Acum, eşti aripi de iubire ce-şi renasc
penajul de culoarea neuitării,
în noi, cu fiecare nouă dimineaţă.
Mamă, sufletul nostru de Filofteie!

poezie de Silvia Cuzum
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!