Poem în care și lemnele gem
hei am fost și eu pe-aici era așa un du-te-vino
interminabil
între casa de cultură
casa de toleranță
și aia de nebuni
încât persista în aer
un geamăt
ca de lemne îndoite
din când in când
moartea era o treabă chiar obligatorie
mergeai undeva spășit
de unul singur
ca să tragi apa
sau te scăpai pe tine
dar neapărat la modul drăgăstos
și cu toată energia
de care dispui
când eram prea obosit
de lume
ca la spart pietrii
și toate rahaturile
orice mișcare
în orice directie
mi se părea
gestul unui nebun
lihnit de foame și prostie
odihna era mama
lui Dumnezeu
pogorâtă printre pălmașii lui pește prăjit
iubeam viața cu rateuri
ne înșelam cu o tembel de bună știintă
ca în
căsătoriile din interes
toți până la unul investeam entuziaști
într-o promițătoare pierzanie
care și ea săraca
habar nu avea
ce-i cu ea pe lumea asta
ei bine nu mai reușește nici ea
să tot respire din cer
nu te mai vindecă
nici de bani nici de milă
așa că te duci grămadă
nici tu cultură
nicio toleranță
nici măcar nebuni
e așa de poetic de se îndoaie și gem
chiar și lemnele
uitate grămadă
în ploaie
poezie de George G. Asztalos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre poezie
- poezii despre nebunie
- poezii despre lemn
- poezii despre viață
- poezii despre uitare
- poezii despre religie
- poezii despre prostie
- poezii despre ploaie
- poezii despre pești
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.