Ce plângi?

Ce plângi, copilul meu?
Ce-ţi are
Sufletul?
Te doare?
Senină ca un bob de rouă.
Ar fi ca o podoabă nouă,
Dar c-o lacrimă de turburare
Şi mai cu seamă locul ei mă doare.
Eu, lacrima, de tine-o am ascuns,
Căci lacrimile nici nu-ntreabă,
nici nu au răspuns,
Teama mi-a fost de lacrima ta, fată,
Şi ea s-a şi ivit neaşteptată.
De unde a putut sa-nmugurească?
Pricina ei o simt ca-i pământească.
Dintr-un nisip, dintr-un prundiş,
dintr-un namol.
De nu aş da de urma ei în gol.

Când a-nceput şi lacrima de viţă,
Ai plâns şi tu, suava mea domniţă,
Şi n-am avut să bănuiesc prilej
Că s-a rănit o ramură de vrej.
Mă doare că-i sosită vremea lor,
A gândului şi-a lacrimilor,
Fără să văd că fragedul sân mic
Creste tiptil în cuibul lui de borangic.
Obrazul sărutat de mine,
Acum primeşte lacrima, mai bine.
Vioaia pleoapă, deodată tristă,
Cata la drum şi tace în batistă.
Papuşile, poveştile, cum au trecut
De n-am ştiut şi nu am priceput?

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!