Melancolia
Pribeag în ochiul serii și pustiit sub pleoape,
Cum urma ce-ar rămâne dac-aș păși pe ape,
Mă doare steaua stinsă ningând peste câmpii
Și umbra care-aleargă rotită sub călcâi
Și toamna asta lungă ce m-a lipsit nuntirii,
Vânzându-mi puritatea la bâlciul amintirii,
Ăst diavol ce mă scurmă și-mi sapă-n sânge gropi,
Să mă-nmormânt în ele eu singur, fără popi,
Să nu mai știe nimeni că-n trupul ăsta mut
Un neastâmpăr tandru de viață a-ncăput,
Nici lacrima-nnoptării din ochiul meu mijind
Să n-o mai știe nimeni, căci s-a născut murind!
Îți scriu și-atâta larmă se pune între noi,
Încât te văd prin beznă cum te prefaci în sloi,
Încât pe axul lumii se prăbușesc planete,
Iar stelele-și duc raza în sferele secrete.
Îmi pare că în giulgiu de păsări negre trec
Prin sunetul trompetei tristeții greu și sec
Și nu mai știu oprire și nici că am plecat,
Cum locul tăieturii unui copac uscat!
Ce râvnă, ce priință să tămâiesc în zori,
În locul tău din carne, în locul tău din nori?
Zburătăciri de umbre prin colb încep să sune...
Când sufletul ți-l dărui, în loc ce mai poți pune?
poezie de Teodor Laurean
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre trompetă
- poezii despre tristețe
- poezii despre toamnă
- poezii despre sânge
- poezii despre sunet
- poezii despre suflet
- poezii despre stele
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.