Mă-ntreb și tac în mine
mă-ntreb adeseori
de ce e cruntă viața
din încruntări se naște
zâmbește la final
și mai întreb izvorul
cuvintelor ce naște
pământul printre stele
și cruci furtuni
și ploi
mă-ntreb adesea dacă
din trupul nostru crește
vreun pom cu roada dulce
când la final de vieți
rămânem ca o navă
ce și-a pierdut catargul
în încercări mai grele
sau mai ușoare-n doi
sau în singurătatea
neasumată-n piatră
și de ce umbra tace
și naște întrebări
când un răspuns se-așterne
tăcut în valea mare
sub dealul de uimire
plin ochi de rugi
prin noi
trecând alene/grabnic
cu pași greoi/ușori
mă-ntreb și tac în mine
cătând un sine aspru
apoi cătând spre cer
cu ochii goi prin lacrimi
tot înmulțind o rază
născând într-o privire
geometrii de frunze
stejarul îmi răspunde
c-un scârțâit anume
iar nucul își foșnește
palmele prin gânduri
în amintiri lumina
îmbrățișează chipuri
fotografii pe masă
și-un scaun plin de taine
leapădă-ntruparea
păstrează umbra-ntreagă
aud cum râde clipa
în suflet de copil
poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre tăcere
- poezii despre râs
- poezii despre lumină
- poezii despre zâmbet
- poezii despre văi
- poezii despre trup și suflet
- poezii despre suflet
- poezii despre stejari
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.