Soare şi ardoare

să iubeşti până la limita de rupere, să tragi, să tot tragi
dar ea inima să nu cedeze, să nu se rupă nicicum
ci din contră, să bată tot mai tare
de parcă nimic pe lume nu i-ar umbri bătăile

să te apleci peste ghizdurile vieţii şi să strigi către apa viselor
ahoeeeee... şi de undeva de jos să ţi se întoarcă strigătul
mai mult ca un ecou ostenit de drum
doar ca să te-încredinţeze că mai ai multe vise de trăit

şi când închizi ochii, soarele să-şi arate ardoarea
ca-n prima zi, ca-n primul sărut,
ca-n prima iubire, ca-n primul suspin
şi să răsufli uşurat că soarele nu a asfinţit.

e tot înăuntru arzând, scrumind. iubind...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!