Pentru prietenia ta, omule...

.. în trecerea timpului, cu toţii am observat că pe un drum neumblat cresc repede spinii
şi buruienile, într-o brazdă de pământ bătucită cu talpa întărindu-se o prietenie frumoasă
cum nu mai poţi să ai la fel alta chiar dacă vei lega mereu alte legături, că-ntre semeni un
om nu poate trăi singur nici atunci când ar avea-n curte o fântână să-i curgă-n găleată cu
arginţi încontinuu, pentru că, oamenii, nu vor înceta să aibă mereu nevoie unii de alţii aşa
cum sunt, buni sau răi, cuminţi-necuminţi, amicii adevăraţi valorând mai mult decât fraţii
aşezaţi printre aceia falşi şi prefăcuţi care te-nconjoară ca umbra atât cât în viaţa ta este
soare, aici pe pământ existând o singură cale să poţi avea prieteni buni, căutând tu însuţi
să fii un prieten bun semenilor, ca un sfătuitor de bine, nu ca cei care le laudă nebuniile şi
apoi râd ca netrebnicii pe seama lor, lipsiţi de ruşine... o mână ce-ţi şterge lacrima atunci
când te doare, ochii, care-ţi văd calităţile, ştiindu-ţi toate defectele, un spate care te cară-n
vremi de război rănit în spinare, vocea aprigă ce se ridică spre-a-ţi lua apărarea, căutând
pentru tine dreptăţile, e prietenul tău bun, omule, în toate dăţile... dintr-o prietenie ce nu a
înflorit în margini de drum... că-i mult în viaţă s-ai un prieten, doi, şi mai mult însemnând,
ca să ai trei, aproape imposibil fiind... un prieten, semănând cu o poartă de rai, el văzând
pentru tine ce pentru el vede într-o lume a lumii cu lumea-n vălmăşie, deficitară-n a crede,
toţi întâlnind pe cărări şi hoţi de suflete care muşcă şi fug deznădăjduindu-ne, un cerc de
prieteni, fără să-l poţi trasa cu compasul nici când i-ai alege cu dinadinsul, tu, trebuind să
afli singur că prietenia-i posibilă doar între oamenii buni şi că pe prietenii buni nu-i pierzi
niciodată, dar c-un prieten nărod ajungi să umbli din pod în pod făr-a trece peste niciunul,
degeaba podidindu-te plânsul, între destui care sar în spatele dracului, să se vadă trecuţi
gârla, ei, mai demult umblând cu şopârla printre fărădelegi şmecherind, într-un mod de-a
fii vieţuind în care au văzut că prietenul e miere şi urmăresc să-l mănânce de tot, pe când
un amic bun şi blând te iubeşte oricând, şi-n fericire şi-n nenorocire alături stând, să-ţi fie
ţie proptă şi bucurie... o prietenie adăpându-se din două inimi curate ca din una cu vorbe
cinstite şi pline de dragoste, ocolind minciuna... decât un prieten vrăşmaş, sărutându-te,
mai bine un câine lingându-te, mai prieten cu câinele-aflându-te împărţind între voi cuşca
fără gând de-a muşca, în rugăciuni, învăţând să te rogi să te ferească Domnul de prieteni
că de duşmani te poţi păzi şi singur... în cea mai preţioasă călătorie spre sufletul nostru,
noi înşine hotărând limitele cugetând şi simţind, descoperind falsitatea, debarasându-ne
de ea chiar dacă mai târziu mai bine decât niciodată, că orice om aşteaptă să poat-avea
pe cineva lângă el, căruia, să-i poată vorbi, cum ar vorbi cu el însuşi, firea îndemnându-şi
că mult mai uşor mergi c-un amic pe-ntuneric decât c-un duşman prin lumină, că, numai
într-o
prietenie adevărată ce rezistă timpului, distanţei şi tăcerilor, şi la tot ce-o să vină, găseşti
acel minunat privilegiu al sufletului în care adevărul se poate odihni sigur nu numai când
ai dreptate ci şi-atunci când greşeşti, oameni fiind cu toţii, săraci sau bogaţi, sau, din viţe
domneşti, ce tânjim după un prieten, numai lui să-i spui că eşti fericit, sau cât eşti de trist,
nefiind nimic mai amar ca prietenia mincinoasă, aici dovedindu-se diavolul artist punând
copita despicată pe-o pradă grasă, bine fiind să ştii unde-ţi sunt prietenii, dar şi duşmanii,
de multe ori ascunşi lângă casă, că-n împrejurări nesigure, şi unii şi alţii, cumpănesc, şi-ţi
numără banii pentru un ajutor ce şi-l târguiesc, într-o durere cel mai bun prieten aflându-l
pe Dumnezeu care nu uită de tine nici atuncea când dai de greu şi nici când ţi-e bine doar
tu să nu uiţi de El, numai prietenia cu Dumnezeu, demonstrându-ne, că, singurătatea nu e
singurătate, la polul opus, cel mai înjositor lucru fiind să cerşeşti prietenia semenului tău
într-o rânduită de frate, în care, nimeni nu poate trăi fără prieteni, chiar de-ar deţine toate
bunurile lumii, pentru că, precum oamenii beţi şi copiii, aşa-s şi duşmanii de sinceri când
spun ce gândesc pândind când ceilalţi greşesc, mai multe greşeli având ei, eu mulţumind
pizmaşilor că există, ca o metodă altruistă neortodoxă, ce îmi arată unde să îmi corectez
verigi ce le am lipsă astfel încât între zmei eu cutez să spun că sunt prea puţini oameni ce
au învăţat să preţuiască prietenia pe când orice duşman atacă în mod direct... periculoşi
considerându-i pe cei ce linguşesc, timpul, verificând prieteniile, aşa cum, focul, verifică o
bucată de aur, scoţând la iveală vrăşmăşia ca pe-un gând uzat şi defect, nici un alt semen
neputându-se pune judecător între doi prieteni, nefiind dificil să-ţi faci prieteni pentru care
să mori, ci, fiind dificil să găseşti unul pentru care merită să mori, în viaţă, omu-ncercând
prieteniile cu sutele şi cu miile pân-ajunge să aleagă doar două-trei, într-un duşman cinstit
un mai mare prieten aflând decât în prietenul mincinos care-i prieten cu tine cât ai bani şi
o duci bine, că... de n-ai bani şi o duci rău, nu ţi-e neam nici neamul tău... oricare prietenie
întărindu-se puternică prin ce iartă, nu, prin ce îndreaptă, prietenul tuturor, nefiind prieten
cu nimeni, prietenia duşmanului semănând cu duşmănia amicului tău fiindcă pe cărările
vieţii, nu toţi care râd îţi sunt şi prieteni, cum nu toţi cei care se supără îţi sunt neaparat şi
duşmani... peste-un număr de ani, tu să descoperi că duşmanul ţi-a fost un prieten ce s-a
rătăcit când prea mult a dorit pizmuind... în acelaşi timp să-ţi aminteşti de zilele cu soare
dar fără lumină, când un prieten te-a prins de mână, văzându-te necăjit, tu, şi-azi simţind
cum ţi-a atins inima cu dorinţa de-a proteja, linişte-aducându-ţi cuvântul şi sfatul, să laşi
cât colo bănatul, că, dacă toţi oamenii-ar ştii ce spun alţi oameni despre ei pe lume nu ar
mai fii nici două prietenii, gura satului fiind slobodă, ca o mare-nţelepciune prevăzător să
fii să-ţi
alegi prieteni ce nu te-ar sili nicicând la compromisuri chiar dacă te cunosc bine, ei, mai
departe continuând să te placă... în viaţă, cu toţii-având duşmani doar pentru că-ţi sunt
negrii ochii, prietenul, învăţându-te ce să faci şi duşmanul ce să nu faci, obligându-te să
faci ceea ce trebuie, că... şi pe vrăşmaşi, ca şi pe-acei cu bunăvoinţă, îi adună-n jurul tău
doar interesul, care în câteva zile îi ia înapoi, să-şi caute în altă parte trifoiul cu patru foi,
lăsându-ţi în urma lor datoria ca a doua oară să nu-i mai primeşti după ce şi-au mâncat
omenia, pe prietenul bun acceptându-l cum este fiincă şi el te acceptă cum eşti în elanul
din deveniri lăsându-te-n continuare să creşti, conştient că prietenia se obţine destul de
lesne dar e greu de păstrat, însă... cel care nu a cunoscut farmecul unei prietenii sincere
şi dezinteresate, înseamnă că nu ştie ce-i fericirea pe care un om o poate primi de la alt
om, când şi rădăcinile unui pom întâlnesc alte rădăcini sub pământ, noi, fără să putem
pe cineva judeca după persoanele cu care se-adună pentru că şi Iuda a avut un prieten
ireproşabil, eu, respectând prea mult ideea de Dumnezeu ca să ÎL fac pe El responsabil
de o asemenea lume absurdă, în care, unii... vor să pară de treabă tocmai atuncea când
sunt necinstiţi ei neştiind cât sunt de înguşti şi de mici, omului nefolosindu-i frumuseţea
la nimic fără cugetare şi chibzuinţă niciunul neavând voie să stăm spectatori la ceea ce
se întâmplă, aşadar... implică-te... inima omului fiind largă... de ce s-o purtăm strâmtă şi
plină de ură, a ştii să râzi cu un prieten în clipele tragice însemnând că ştii să stăpâneşti
tragicul ştiind cât de frumos este cerul chiar dacă are norii pe el, sub cer trăind oamenii,
care nu-s niciodată la fel într-o viaţă ce poate fii trăită oriunde dintr-un adevăr ce te face
să lupţi pentru ea, cuvântul prieten şi prietenia rămânând un atu formidabil căci, pentru
prietenia ta, omule, alt suflet a traversat veşnicia călătorind între destine să fie alăturea
de tine... în consimţămîntul unei prietenii nimeni neavând nevoie de cineva care să vină
în ea să se schimbe, să dea din cap când dă celălalt, umbra noastră făcând asta foarte
bine, căci prietenia e, deja, schimbarea... ca cea mai grozavă artă a omenirii... arta de-a
relaţiona... importanţa, aflându-se în cât poţi tu să oferi nu în cât poţi primi, prietenia ca
apa fiind când ţi-e sete, în greutăţile vieţii care mereu scot la iveală adevăratele prietenii,
existând adevărul că toţi te vor face să suferi la un moment dat, tu numai să-i găseşti pe
cei pentru care merită să suferi că-ntr-o prietenie oricare suflet vede cu inima nu cu ochii,
nu lipsa iubirii ci lipsa prieteniei nefericind inima... un prieten adevărat intră-n conexiune
cu tine pe viaţă dintr-o legătură a trecutul deschizând drum spre viitor ca o cheie a vieţii
şi-a sănătăţii din ea într-o lume nebună, orice cunoştinţă a ta având puterea să te scoată
din închisoare pe cauţiune pe când prietenul bun e-n închisoare cu tine şi-ţi spune că e o
aventură
pe cinste... într-o rânduită de frate unde duşmanul poate să-ţi devină prieten şi prietenul
poate să-ţi devină duşman, actul prieteniei n-are nevoie de justiţie, însă, aceia care caută
dreptatea au nevoie de toată prietenia, în timpul vieţii prea scurt să nu te trezeşti în zorii
de zi cu regrete toţi ştiind că toate se-ntâmplă cu un motiv, chiar dacă nu-ţi vine uşor să
accepţi, înţelepţeşte gândind că totul o să merite... ideile excentrice intuitiv, vin şi-ţi spun
că şi tu dezamăgeşti pe cineva împreună cu el dac-ai sta să trăieşti ţinându-l cu ambele
mâini, într-o prietenie neexistând slugi şi stăpâni, numai suflet şi inimă, pe prietenul bun
considerându-l o stea de pe cer pe care n-o vezi tot timpul dar ştii că-i acolo prezent să-l
găseşti dintr-un întreg orizont ce-ar fii pustiu fără stele cum nici zilele luminate de soare
n-ar mai avea culoare şi nici vinul gust... prietenia, întâmpinându-ne cu braţele deschise
când suflete cu uşi stau închise cu o mie de lacăte şi zăvoare, că, numai prietenul bun te
ridică, pe când ceilalţi nici n-au băgat de seamă că ai căzut, prietenul adevărat, în inimă
ţinându-te, ca în leagăn legănat, el, mereu disponibil, şi dispus... un om, fără să-şi poată
închipui viaţa fără prieteni, ca un motiv pentru care te trezeşti dimineaţa c-un rost lângă
inima ta, contextul, făcându-te cea mai puternică persoană din lume când prietenia este
punctul tău slab, tu lumii fiind prietenul care ţi-l doreşti în tăceri ce mereu ţi le va-nţelege
chiar şi-atunci când nu-ţi înţelege cuvintele... oricât de departe te-ai duce, tot timpul să te
poţi întoarce să-l găseşti ca pe-o armonie-n haos ce-ţi promite că n-ai să fii-n haos singur,
frumosul lumii devenind mai frumos prietenia ungând sufletul şi săracului ca un balsam,
prietenului bun, spunându-i,, -... eşti tot ce am...!" privindu-l ca pe-o bogăţie descoperită
în oglinda vieţii ce-o au, norocoşi că s-au întâlnit să multiplice binele divizând răul într-un
parteneriat într-o viaţă în care te naşti singur... trăieşti singur... iubeşti şi mori singur, ea,
prietenia, construind iluzia că nu e aşa arătându-şi iubirea ca pe-o responsabilitate reală
şi plăcută, nu, ca pe-o oportunitate când totul îţi pare prea complicat... ea-ţi înalţă nivelul
sufletului înspre divin ca un sistem de măsură al valorilor într-un om care te provocă da'
te şi inspiră petrecând timp cu el şi-atunci când ceilalţi pleacă uitându-l în tăcere, relaţia
nedepinzând de neştiinţă şi ignoranţă, unui prieten la nevoie cunoscându-i adevărata sa
faţă, de el având nevoie inima ta, să poţi crede în tine, noi, nealegându-ne neamurile, nici
familia, dar prietenii da, ca o scuză a dumnezeirii pentru familia ta, mai uşor arătându-le
prietenilor toate greşelile... atât cât suntem în viaţă, nu după moarte, când nimeni nu mai
învaţă, pentru aicea ceva... de unde-s coborâţi, să ridici în sus oameni dintr-o iubire pură
şi castă, devenind sacră, omenirii, ca un răspuns când vezi la fel un adevăr ce te face să
lupţi, pentru prietenia ta, omule, semenul iubindu-ţi, ajutând ajutat să ajuţi, eu... socotind
prietenia arta umană de-a relaţiona... important fiind cât poţi tu să oferi nu cât poţi tu să
primeşti, sau să ceri... în timpul vieţii prea scurt să nu te trezeşti cu regrete dimineaţa că
ţi-ai trădat prietenia, pe un drum neumblat, repede crescând buruiană, profeţindu-i inimii
sărăcia...

poezie de Lidia Stoia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!