Un pic de absurd

drumul pe care mergi, până când mersul devine mers şi
drumul drum, iar tu
păşeşti înafara ta ca şi cum de-abia acum
începi să porneşti

în sensul în care
toate ceasornicele s-au întors, în sensul în care
toate capetele de la o masă s-au întors
în sensul în care
scrisul devine un vas de sânge către un ţesut la mare depărtare

astăzi m-am decis să nu şi ca urmare
am făcut un ceai de plante cu mult vânt şi soare
câteva albine şi-am deschis o carte oarecare
dar cartea m-a deschis pe mine şi vânturi solare
au pornit la o plimbare întâmplătoare peste-un răsărit de mare
cu păsări ce trag de aripi ca de nişte parâme
peste o risipă dezordonată de umbre, lumini şi penumbre
sculptate cu mare migală de cea mai fină depărtare
de aer pe care o respiri cu răbdare

tu stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici
ba nu zici, ci taci, iar tăcerea vorbeşte mai tare decât propria ta răsuflare
şi un puls ascuns se arată în degetele mâinii stângi ca o icoană pe sticlă
iar eu te privesc din profil cum taci şi profilul priveşte
spre muntele cu piept de bărbat, şi încerc să vorbesc, dar tu
stai cu o mână peste cealaltă mână şi zici, taci mai precis
şi-mi faci semn să m-alătur copacilor tăi cu umbre de maci

cine se ascunde în cine mă'ntreb, oglinzile ăstea fără de sfere
au propriile lor emisfere, poate că-i cerul, pământul, sau cosmologic vorbind
densul şi absenţa lui cu misterioasele lor circumvoluţiuni ca un dans tremurând
fără de care nu am avea decât un singur sens şi
asta-i desigur absurd, ca urmare îmi strâng părul
de la tâmpla stângă cu pumnul stâng ca pe o pensulă
înmuiată în sânge şi gânduri

dar poate că mâine da, n-o să fie soare
şi atunci o să mă ridic în picioare şi
o să-mi scutur haina şi
aruncând-o pe umeri ca pe nişte aripi nefolositoare
o să îmi vâr mâinile în buzunare ca în pământ
şi o să îmi cresc rădăcini din vârful degetelor ca pe nişte tulpini
către un cer adânc plin de mirare şi
luându-mi rămas bun o să rămân în tine ca o frunză desprinsă de vânt
până când soarele sau orice alt petec de alb prins în floare
o să şteargă totul
blând
(ca pe-o uitare)

dar până atunci
citesc şi ascult, pierdut
privind către drum
şi drumul priveşte-napoi fără cuvânt

poezie de Petru Teodor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!