Ajunul...
își scutură ploaia norii de ape
precum o pajură aripa de colb
întuneric se lasă mult mai aproape
decât negrul din pană de corb
pe cer mare stelară pitită
după cornul de lună gălbui
își trimite mereu în ispită
arzătorii săi stropi de gutui
într-o liniște sună cristalul
iar în altă o trâmbiță fierbe
și urcăm într-o fugă tot dealul
cacofoniei noastre superbe
coborând mai târziu în genune
când pe scară cu trepte de foc
când ținute la braț de minune
în cădere de liber noroc
și se trece esența din mine
în altarul ovarului tău
și-nc-un suflet de stele se ține
în ajunul plecării în hău...
poezie de Iurie Osoianu (7 august 2019)
Adăugat de Iurie Osoianu
Votează! | Copiază!
1 Vicol Ludmila [din public] a spus pe 14 octombrie 2020: |
| O poezie de o inegalabila delicatete sufleteasca, de o sensibilitate proiectata pe fundalul unei naturi revelatoare, linistitoare telurice si celeste, iubirea intre doua dimensiuni se ascunde in acest perimetru astral. |
2 Atena Dumbravă [utilizator înregistrat] a spus pe 14 octombrie 2020: |
| Bravo Iurie! Ține-o tot așa! |