Spovedanie

Doamne, am furat
Câteva clipe de veşnicie,
Nişte firimituri de iubiri rămase
De la ospeţele ghiftuiţilor
Şi tăinuite giuvaiere din limba română,
Dar le-am dat înzecit înapoi,
Doamne, iartă-mă!

Nu mi-am iubit aproapele,
Cum să-l iubesc, când el mă lovise,
Secătura, peste obraz?
Cum să i-l întind şi pe celălalt
Să mă umilească simetric?
Şi nu m-am căit,
Şi nu i-am întors lovitura,
Iertător, ignorându-l,
Aproape că l-am iubit,
Doamne, iartă-mă!

Am ucis, cu sânge rece am ucis,
Ideal după ideal,
Speranţă după speranţă,
Cadavrele pluteau în juru-mi
Iar eu, criminalul în serie,
Cu mâinile în mănuşi de plastic,
Să nu mă molipsesc
De virusul devastator al împlinirii,
Număram doar banii de chenzină,
Astfel am ucis şi pe drept
Am fost condamnat la viaţă,
Doamne, iartă-mă!

Am preacurvit,
Mai degrabă cu gândul, decât cu fapta,
Cu câtă condamnabilă
Destrăbălare ideatică
Îmi iroseam nopţile
Cu superstarurile la modă
Nesătulele, deabia se îndurau
Să părăsească dormeza PAL al XIV-lea
Dimineaţa, când ne soma ceasul,
Doar aşa scăpam de pretenţia lor
Pentru pensii alimentare în valută,
Am plătit şi pentru asta
Cu şi mai multă singurătate
Decât atunci când divele ca andivele
Se lăfăiau în dulcile-mi onirisme,
Doamne, iartă-mă!

Şi chip cioplit mi-am făcut,
Nu din şefi ageamii, agramaţi, agresivi,
Sau din colegi delatori,
Chip cioplit din propria înfăţişare,
Că mereu, bărbierându-mă
Mă tăiam cu lama
Oricum chip neşlefuit,
Recunoaşte, Luminate, că nu erai
În apele tale când m-ai turnat,
Scuze pentru nuanţa peiorativă,
Fusese, probabil, lut
Provenit din demolări
Sau argilă refuzată la export,
Dar oricât aş fi întârziat
În faţa oglinzii, dincolo de luciu,
Îţi jur, îţi zăream aura,
Doamne, iartă-mă!

Mea culpa, tânăr şi imbecil,
Sufocat de sloganele timpului Antichrist,
M-am lăsat ademenit de Marx,
–Din profil chiar că îţi semăna –
Ştiu că mă priveai cu o imensă milă
Cum îndrugam despre materialitate
Şi determinism. Sufletu'... Truisme...
Mă îndoiam de tine,
Trebuia, rogu-te nu te enerva,
De mânecă să mă tragi
Ca să-mi corectez eroarea tragică,
Câte mătănii să fac a îndurare?
Câte poeme-rugăciuni de Eminescu
Să-ţi recit a penitenţă?
Recunosc, ţi-am luat numele în deşert
Numai eu ştiu spaima
Cu care te invocam ca să mă ai în pază
În periplurile mele africane,
Doamne, iartă-mă!

Am furat, nu mi-am iubit aproapele,
Am ucis, am preacurvit,
Şi chip cioplit mi-am făcut,
Şi numele în deşert ţi-am luat,
Doamne, iartă-mă!

poezie de Constantin Ardeleanu
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!