Manechinele din München

Perfecţiunea este teribilă, ea nu poate avea copii.
Rece ca respiraţia zăpezii, înmormântează pântecele

Acolo unde ramurile de tisă se zbat asemeni unei hidre,
Arborele vieţii şi arborele vieţii

Eliberându-şi sateliţii, lună după lună, niciunui rost.
Fluxul sângelui e fluxul iubirii,

Sacrificiul absolut.
Adică: nu există alţi idoli în afară de mine,

Eu şi cu tine.
Astfel, în frumuseţea lor sulfuroasă, cu zâmbetele lor,

Aceste manechine se-înclină-n seara asta
În Munchen, prosecturi între Paris şi Roma,

Chele şi goale-n blănurile lor,
Acadele oranj pe beţişoare de-argint,

Intolerabile, fără minte.
Ninsoarea picură fulgi de-întuneric,

Nimeni prin preajmă. În hoteluri
Nişte mâini vor deschide uşile

Şi vor aşeza jos pantofii pentru a fi lustruiţi,
Pantofi în care vor intra mâine degete butucănoase.

O, domesticitatea acestor ferestre,
Dantelele de fetiţă, dulciurile de-un verde pal...

Germani mătăhăloşi moţăind în Stolz-ul lor nemărginit.
Şi telefoanele negre puse-n furcă

Scânteind,
Scânteind şi digerând

Lipsite de glas. Zăpada n-are voce.

poezie de Sylvia Plath,1932-1963, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Votează! | Copiază!