Saturn monumental

Glasul tău ce mă priveşte nostalgic mă alungă într-un cuib de vrăbii
şi îngrijorat parcă vorbeşte singur într-o mulţime de copaci...
El se plimbă cu două reviste în mână, undeva, printr-un material pictat al cartierului tăcut dintr-un pas înalt, etern...
Iar eu,
în toată mulţimea asta de copaci te privesc şi n-am curajul să-ţi vorbesc...

Într-un monumental abstract şi rotunjit la colţ te iubesc atât de imposibil,
atât de monumental,
iar tu, neştiind numele meu
îmi respingi fiecare rimă în vers alb...

Hai să ne ţinem de mână şi să fugim amândoi într-o primăvară anterioară...
Ştiu că ai iubită şi mă rup în două săptămânile ei,
dar promit că n-am să postez nimic pe instagram şi nici pe marte, să nu ştie nimeni nimic de noi...

Ar fi ciudat, probabil nu i-aş spune mamei, nu m-ar crede atât de detaşată de pământ...
Aş pleca pur şi simplu...
Mi-aş lua un rucsac de camping şi aş pune acolo două, trei vise încurcate în culori acrilice...
Mă gândeam să luăm maşina ta, dar cred că mai romantică e o rulotă albă, ruginită...
Să fugim pe altă planetă cu ea!
Să ne facem casă din motive florale pe inelele lui Saturn şi să locuim acolo,
să nu mă pui să gătesc, te rog!
Probabil l-aş da foc lui Saturn şi am fi nevoiţi să plecăm din nou pe altă planetă...

Atâtea vise şi totuşi imposibilul îmi spune că nu-i posibil ceea ce-mi doresc, dar nu-i ilegal să visez şi să-mi doresc monumental o iubire cântată la pian pe Saturn...

poezie de Tiana Badea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!