Noapte pustie
Parcă-am rămas eu singur pe pământ,
În cer, ca-ntr-o clopotniță uitată
E-un clopot greu care-a uitat să bată
Cu funia purtată-n nori de vânt.
Cum înainte nu mai este vreme
În urma mea, din nu știu care veac,
Prin noaptea cu aripi de liliac
Începe nu știu cine să mă cheme.
Și pașii mei rasună după mine
Ca niște bulgări care nu m-ajung,
Răsună tot in jur așa prelung,
Tot golul-n care nimeni nu mai vine.
Începe a umbla singurătatea,
În jurul meu ca o mulțime mare,
Prin beznă cad furnici ce vor să care
În mușuroaie mari, pustietatea.
Se năruie-ntunericul din nou,
Și-n noaptea-n care-s singura ființă,
Pământu-mpovărat de suferință,
Culcându-se-ngenunche ca un bou.
poezie celebră de Demostene Botez
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre uitare
- poezii despre noapte
- poezii despre vânt
- poezii despre timp
- poezii despre suferință
- poezii despre singurătate
- poezii despre promisiuni
- poezii despre nori
- poezii despre furnici
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.