Tu, Soartă!

De ochiului ai dat, de izvor, o lacrimă-atât de flămândă,
Tu, Soartă, şi gura i-o lasă, prin murmurul lin să te plângă
Şi cât neastâmpăr de zbor ai pus în aripa mea stângă,
Un cer îmi apleacă uşor, să-ncapă-alinarea-ţi pe tângă,

Iar boţul de sare amară, lins hulpav de limba mea lungă
Din lipsă-a cuvântului-miere, ce-ntârzia să mi-o ungă,
Ţi-l iert, că l-ai pus, greu butuc, la piciorul meu drept,
Să-nvăţ, cum s-aleargă pe funia vieţii la modul direct.

În clipa de-avânt, la maxim, de linişte, dă difuzoare,
Urechii tocirea ascute-o, să guste-armonii răpitoare,
Deşteptă-mi în ochi, de vultur, privire iscoditoare,
Să-nveţe discret, din fulger desculţ, alergarea pe foaie.

Din ştreangul tăcerii, ce-şi creşte pe gâtu-mi un cleşte,
Deznoadă-i betonul ce-apasă cuvântul, când înfloreşte,
Căci nu pot să tac şi urlu ca lupul flămând, ce sperie Luna,
Când ea mă inspiră şi veche, şi nouă, şi-albastră, nebuna...

Nu, nu mă sperii, că urci peste suflet treptat împăcarea,
Dezdoaie-mi aripa, vreau, prin iubire, să-ţi trec provocarea,
Împunge-mi cu briza rebelă călcâiul din sarea crispată
Şi seacă blestemul în care icoana visării a plâns, uneori, îngropată.

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!