Tăcerea mamei

Soarele-i în asfinţit,
Seara lin coboară
Peste satu-îmbătrânit
Şi pe-o ulicioară.

Gânduri mama-mprăştie
La căderea serii,
În ochii ei pâlpâie
Candela tăcerii.

Viaţa, tristul adevăr,
Nu i-a fost uşoară,
Anii ce s-au prins în păr
Atârnă povară.

Toate-s vraişte-n obor,
Răvăşite-s toate,
Le-ar pune la locul lor
Însă nu mai poate.

I-au plecat copiii,
Singură-a rămas,
Îşi tot cheamă fiii
Tremurând în glas.

Cu doru-i nemărginit
Aşteaptă băieţii
Că mormântu-i neîngrijit
Şi-au crăpat pereţii.

Mâna-i tremurândă
Mângâie-o păpuşă,
Privirea ei blândă
Cată înspre uşă.

Se roagă icoanei
Şi CELUI DE SUS,
În tăcerea mamei
Multe sunt de spus.

poezie de Nicolae Matei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!