Timpul
văd timpul cum se uită-n oglindă
după ce-și pierde umbra
și-și desenează trupul în alb.
apoi, cum își duce degetul grăbit
pe itinerarul nimicului,
căutând un ireal și o depărtare de tăcut.
cu expansiuni vizionare viață pândind
și nimic nu-i în stare să înțeleagă,
cum se smulg finale gânduri
din memoria întoarsă din drum
numai de dragul să treacă
dincoace de uitarea horcăind.
fără un scop anume,
el mereu se azvârle înainte...
cu spații de singurătăți la piept dorite
și nicicând înapoi în sentința unui exercițiu
de repetiții.
mereu își prelucrează neliniștita uzură
cu romanticele visuri din străzi culese,
apoi se ascunde în ceasuri și absențe...
participă la diferite mixturi de vieți,
subtilizează efemere
și chiar trece în imagini uneori,
lăsând dâre pe lucruri și-n fragedele clipe,
ce se hârjonesc prin fluturi.
poezie de Mihai Savin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.