Omule, ce ai cu mine?
Cu privirea rătăcită,
Ţine în lăbuţe, strâns,
Pâinea tare, învechită,
De foame, sete constrâns.
Tolănit pe-asfaltul rece,
Şi cu firmituri în jur,
Se uită la om cum trece,
Şi cum îi vorbeşte dur.
"- Ieşi de-aici, făptură slută,
Poate-oi fi câine turbat!
Asta-i belea absolută,
Să fiu de tine muşcat!
Vă-nmulţiţi ca şobolanii,
Umblaţi pe stradă hai-hui,
Hingherii ne iau toţi banii,
Dar mai lasă câte-un pui...
De ce mi-aş lua de la gură,
Ca să-ţi dau, potaie, zi?
Tu mi-ai da o-mbucătură,
Om pe lume, dac-ai fi?
Plini de boli şi de căpuşe,
Blana vă miroase-urât,
"Stimaţi" căţei, căţeluşe,
Ca nodul îmi staţi în gât!
De mi-ar rămâne mâncare,
N-aş împărţi-o cu voi,
Javre! Javre ordinare!
Aş arunca-o-n gunoi."
Şi pleacă, lăsând în spate,
Căţeluşul suspinând,
Nu are glas, însă poate,
Să îi răspundă în gând:
"- Nu ţi-am făcut niciun rău,
Omule, ce ai cu mine?
Of, de-aş fi în locul tău,
Aş fi mai om. Decât tine..."
poezie de Andreea Văduva din Blogul "Rânduri rupte din viaţă"
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!

1 C. I. Neva [din public] a spus pe 16 noiembrie 2024: |
Foarte frumos Andreea! Cinste ţie! |