Să uite poezia
Odată poezia chiar moartea mi-a răpit-o,
A plâns-o scurt, cu zbucium, apoi a risipit-o
Pe zări de roșii ceruri zidite in pământ
Dintru cenușa notelor, ce-au ars în al meu cânt,
Rămasă mult prea vie în lumea- mi de visare,
Am căutat în sinea cuvântului ce moare,
Doar doua brațe să întind către iubire,
În care sa încapă o- ntreagă omenire,
Două priviri în care sunt lacrimile stinse
Și care-i dau luminii doar spații necuprinse,
Ca două zâmbete ce bunăoară se-ntâlnesc
Într-un fior al umbrei pe cer Dumnezeiesc
Și am iertat urâtul, ce nu s-a mai văzut
De-atâta întuneric fugit din început,
Prin versul calm, care i- a stins subtil făclia,
Puterii din pieire să- mi vadă poezia.
poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre poezie
- poezii despre moarte
- poezii despre întuneric
- poezii despre început
- poezii despre zâmbet
- poezii despre visare
- poezii despre versuri
- poezii despre urâțenie
- poezii despre roșu
- Ne poți propune o poezie de dragoste?
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.