Promisiune solemnă

La noi sub acoperiş
Vrabia din răchitiş
Strânge paie ca să ţeasă,
Pentru puii ei, o casă.
Şi-a săltat-o pe-ndelete,
Lângă geam, pe un perete
Şi când lucru-a isprăvit
A scos ouă şi-a clocit.
Vrăbioiul, soţ docil,
A clocit şi el umil,
Că aşa-i la vrăbioi;
Clocesc, pe rând, amândoi.
Şi în două săptămâni,
Că nu-i rost să mai amâni,
Încet, încep să deprind
S-aud pliscuri ciripind.
Strig la vrabie de jos,
Mulţumit şi curios:
-Câti băieţi şi câte fete,
Ca să ştiu câte şervete
Şi-n plus, câte baveţele,
Să-mpletesc eu din andrele,
Că vreau să le fiu nănaş
Măcar cât la gură-au caş?!
Dar poznaşul meu motan,
Gelos foc şi şarlatan,
S-a strecurat jos din pod
Mâncându-i ca un nerod.
Geaba îi arăt vătraiul;
Vrabia nu-mi ştie graiul
Şi plângea pe limba ei,
Aşa ca îi promisei,
Cât am putut de solemn,
Să-i fac căsuţă din lemn
Şi să o agăţ în grindă
Ca motanul să nu-i prindă,
Puii ei fără de pene,
Ce-or ieşi de Sânziene.

poezie de Mihaela Banu din volumul de versuri Cu pânzele întinse (2016)
Adăugat de Mihaela Banu
Votează! | Copiază!