Bărăgan 1980

tractoriştii cu năduf strângeau în palme răsăritul
asemeni focului de la mormântul sfânt
ce nu arde,
scuipau pe nămolul ce le înghiţea roţile,
îşi înghiţeau ţigările arse
să nu le curgă pe bărbi uitarea ca un scrum
şi până nu-şi frecau privirea
pe posterele cu actriţe apuse
nu-şi puneau mâinile pe volanul
ce le frigea palmele,
-* mama ei de viaţă mai spuneau ei
iubeau pământul, o iubire neîmpărtăşită
era copilul lor pe care-l frământau
să-l dea pe brazdă,
ei erau dumnezeii satului,
dădeau rost câmpului,
şi acesta îi cunoştea ca pe caii bravi
ce-l năduşeau zilnic
să-i smulgă din adânc promisiunea de rod,
nu-l lăsau nici să-şi spele ruşinea
în ploi când seceta îl rodea
asemeni unui foc continuu,
atunci mai puternic
întorceau noaptea pe toate feţele
să scoată lumina la suprafaţă,
seara îşi băteau în hohot de alcool soţiile
pentru pricini mărunte,
până ce se revărsa iubirea din palmele ude
pe ţânci strânşi în jurul lor
ca la iarmarocul lui Creangă
îi hrăneau cu tăcerea bobului de grâu.

poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!