Din brazdele sfinte

Când timpul păşeşte domol prin vara mănoasă,
Iar codrul momeşte cu floare şi păsări cântând,
Mi-e inima piatră de moară, ce plânge de casă,
Au brazdele sfinte prescura de dorul flămând...

Când, oarbă de vise, mă prinde în laţ întomnarea,
Ca firul de iarbă mă ţin de pământul smolit,
Fac pana toiag, luminii să-i sprijin cărarea,
Au brazdele sfinte cuvântul de timpul grăbit...

Potop de picioare, când trece prin mine în ropot,
Vânzându-şi sudoarea pe-o hrincă de pâine străină,
Gem doine-a-pustiu, îmi flutur chemarea de clopot,
Au brazdele sfinte balsamul de rana română.

Când umărul stâng mi-l surpă-a durerii desagă,
De-a mea Basarabie, ruptă-n bucăţi de străini,
Duc talpa acasă, izvoare s-o-mpline cu vlagă,
Au brazdele sfinte, din sângele dac, rădăcini...

Bucată de brazdă, cu suflet de spic zămislită,
Mă-ntorc spre eternul, ce viselor mugurii naşte,
Cuminte, ca iarba, prin verdele copt împlinită,
Sărut fruntea humei, ce sufletul meu îl renaşte...

poezie de Maria Botnaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!