Grea-i viaţa românului...

Am rămas ai nimănui,
Ruşinea pământului.
Românie unde eşti?
În ce carte cu poveşti?

Îi pupăm la dos pe hoţi
De parcă am fi bohoţi.
Şi-n bătaia vântului,
Stă soarta românului.

Ne-am suit de-atâta timp
Pe-al durerii anotimp
Încât am rămas stafii,
Închise-n mormânt de vii.

Plânge oastea Domnului
De ura creştinului,
Care de atâta chin
Şi-n biserică-i meschin.

Doamne cât vom mai răbda
Şi cât ne vor mai prăda
Cei care ne pun chirie
Pe ogoare şi pe glie?

Iar apa izvorului
De la piatra dorului
Infectată-i azi din plin
Cu al şarpelui venin.

Oare cât mai aşteptăm
Cu duşmanul să luptăm?
Vreţi ca-n loc de-a-l dărâma
Să fim fraţi cu lacrima?

Zâmbetu-i plecat hai-hui
Pe la poarta cerului,
Foamea-n case a intrat,
Fericirea a plecat...

Şi atunci, cum să mai cânt?
Imnul ţării noastre sfânt,
Când de sărbători mă duc,
Prin străini singură cuc...

Dar nu uit de ţara mea,
S-o urăsc nu, n-aş putea
Şi tot sper că într-o zi
Românul se va trezi...

poezie de Dorina Omota din Mai plâng o lacrimă şi plec
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!