Confesiune
Psihiatrul meu mi-a spus
că n-ar fi trebuit să am vocație de poet.
În primul rând am văzut lumina zilei într-o clasă socială improprie
unde lacrimile ca și rugăciunile erau păstrate într-o cameră a sufletului
mai mereu încuiată,
deci nu puteai plânge pentru orice
nu te puteai ruga pentru orice.
În al doilea rând
inima mea fusese modificată încă de la naștere,
fiind doar un ciob dintr-o oglindă
în care era imposibil să mă pot privi întreagă,
acesta fiind motivul real pentru care mi-am scris poemele pe frânturi de lume,
pe petice de primăveri grăbite,
pe câmpuri de zăpadă ori
le-am presărat prin nesfârșitele păduri siberiene.
De fapt
am descoperit că tot ce știu psihiatrii
e să-ți pună întrebări despre copilărie.
De parcă aș fi asistat la proiectarea unui film mut
memoria-mi cădea mereu în nas spre hazul răutăcios al șotronului
pe care de-atâtea ori l-am călcat în picioare,
zmeiele de hârtie alergau după umbra mea trecută
iar ultima clipă asculta povești de la o piatră uitată-n margine de drum.
Așadar să nu vă așteptați să mă las târâtă în noianul amintirilor
din zilele când eram o fetiță
cu heruvimi legați în cozile subțiri,
capabilă să-mi etalez toată inocența
pentru a impresiona secerișul
care avea să strângă toți macii găsiți în obraji
să-nchidă ochii tuturor albăstrelelor.
poezie de Camelia Buzatu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre psihiatrie
- poezii despre poezie
- poezii despre lumină
- poezii despre șotron
- poezii despre zăpadă
- poezii despre zile
- poezii despre umor
- poezii despre suflet
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.