Potop
Norii s-au spart
în miliarde de cioburi,
Cad pe Pământ,
nu pe alte globuri;
Fulgere albe,
în zigzaguri brăzdează
Drumul spre cer,
când și când luminează.
Cioburi de gheață,
pe Pămant cad rotunde,
Ploaia e rece
și-un fior mă pătrunde;
Știu că e ziuă,
dar afară e beznă
Și simt cum mă arde
reuma din gleznă.
E mijlocul verii,
dar tremur ca varga,
Prin valuri aleargă
pompierii cu targa.
Vântul izbește
cu crengile-n geamuri
Eol și-a scăpat
bidiviii din hamuri.
Strada-i un fluviu
șerpuind printre case,
Veneția parcă
la noi se mutase;
Frunze și flori,
navighează-n derivă,
Grâul din câmp,
a rămas de-o colivă.
Cu ce ți-am greșit,
Dumnezeule Mare,
Deși ne dai ploi,
n-avem de mâncare,
Și casele iarăși
ne cad în ruină,
Credința Ta, oare,
nu e tot creștină!?
Parcă-i începutul
sfârșitului lumii,
Măcar să n-apară
și germenul ciumii,
Durerea și teama-s
la culmea răbdării,
Și-i tot mai aproape
pragul disperării...
poezie de Ion Ene Meteleu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre ploaie
- poezii despre început
- poezii despre vânt
- poezii despre vară
- poezii despre sfârșitul lumii
- poezii despre sfârșit
- poezii despre pompieri
- poezii despre nori
- poezii despre mâncare
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.