Balada inimii naive

stăteam în mansarda de fildeş, cuminte,
şi remaiam neîncetat cuvinte,
iar îngerul-mi zicea: dă-i înainte
şi nu lua la tunete aminte.

dar inima, frumoasa mea năroadă,
nu i-a ajuns pe geam să vadă
şi gata în amoc să cadă,
a coborât desculţă-n stradă.

întâi i s-a cerut o dijmă, nu prea mare,
ceva aşa, ca taxa de parcare,
pe palma ei de loc sub soare
şi un permis de-acomodare.

a întâlnit un bişniţar în cale,
vindea înfiorări carnale,
iar ea, naivă şi cam bleagă,
pe loc s-a dăruit întreagă.

ce a urmat e lesne de ghicit;
cu timpul s-a înţelepţit,
dar fiindcă nu era şi mută,
grabnic i-au dat să bea cucută.

urâtul adevăr te poate şi ucide,
când soarta ţi-e în mâini cupide,
revino, inimă, acasă,
să-ţi scrii minciuna ta frumoasă.

poezie de Luminiţa Ignea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!