Mamei mele

Când te privesc cum stai în pat bolnavă
Vocalele mi se prefac în lacrimi
Că viaţa ţi-a fost golgotă şi patimi
Şi-a mea neascultare-a fost otravă.

Ţi-e părul alb şi vocea tremurândă,
În boli şi în durere eşti bogată,
De cincispezece ani paralizată,
Măicuţă, ai păstrat privirea blândă

Şi cald, surâsul ce şi-acum veghează,
Cunună, peste ridurile multe.
Lovită de-ale vieţii catapulte,
În tine ceru-ncet se instalează.

Nu pot să cred că târâi greu piciorul
Când te ştiam zburând precum albina...
Mergeai la slujbă, îngrijeai grădina,
Bărbatul, două fete si feciorul.

Ca sfinţii ai răbdat... ai fost bătută...
Şi ne spuneai ades că nu ţi-e foame;
Iertată e minciuna unei mame
Ce fără mama ei a fost crescută.

Ne-ai învăţat dreptatea şi credinţa,
În nopţi cu boală ne vegheai mereu,
În rugăciuni strigai spre Dumnezeu
Şi ne-alinai cu-n cântec suferinţa.

Iar astăzi te privesc cu ochi-n lacrimi
Măicuţa mea cu chipul de lumină...
Tu, sfântă vinovată fără vină,
Îngăduie-mi, să port a tale patimi.

Dar nu o faci... îmi spui că-ţi este bine
Şi doar un pic te supără stomacul.
Aş da orice să pot să-ţi cumpăr leacul,
Dar tu... zâmbeşti spre zările senine.

Ce-mi folosesc cuvintele frumoase
Şi versul ce curat îl ştiu aşterne
Când tu îmi pari icoană între perne
Şi-ncep să-ţi simt durerile din oase?

Iar tu, o simt, nu pentru tine sângeri
Ci pentru mine rugi înalţi cu-ardoare,
Să rămân tare-n ziu-aceia-n care
Zbura-vei înspre cer, între doi îngeri...

poezie de Nicu Gavrilovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!