Viaţa bate arta

Mă plimb în centrul urbei, agale,
ecoul paşilor trezeşte, vremuri de neuitare.
E zarvă mare-n colectiv, bărbaţii se agită
întruna umblă, merg şi vin,
căci nu e vreme multă şi vor să aibă în ajun
arenă de dispută.
Se şlefuiesc popicele de zor, rama şi zona de lansare,
se pune mantă nouă şi bilele marcate,
trec din mână-n mână, se vor omologate.
Echipe multe se înscriu şi toţi cu-nfrigurare,
Aşteaptă să sosească măreaţa sărbătoare.
Se aude clopotul voios, bătând a dezlegare
la festivalul vinului gustos pornit pe prima floare.
"Pe-o vadră" strigă-n gura mare un căpitan fălos,
"să fie", că echipa-i mare şi gâtul secetos.
"Hristos a înviat!","Adevărat a înviat",
răspunde-n cor suflarea celor
scăpaţi din groaza unui război cumplit,
adulmecând plăcerea unui moment tihnit.
Se uită toate, nevoi, necazuri, sunt numai bucurii,
bărbaţii se-ntrec în măiestrie,
sunt doar copii mai mari seduşi de armonia
jocului plăcut ce alungă în decor
corvoada existenţei căzută pe popor.
În mintea mea se aşeză, în fragedă pruncie,
popicele sunt sfinte, au rol vindecător,
căzând, aduc plăcerea vieţii pe faţa tuturor.
Cînd clipa de visare se spage în prezent,
tresar şi mă-nfior căci văz
în colţul străzii în ramă de granit,
semeţe, uriaşe, popice-au răsărit.
Sunt fără cap, se termină în gâturi secerate,
au trupuri strâmbe, solide, dizgraţios cuprate.
Saci îndesaţi cu moloz, căptuşiţi în nextrapol
trădaţi de graba artei lipsită de răbdare,
căci multe-s zonele în care, răspunde a gol
o adiere a mâinii de fin cercetător.
Burice pe tot corpul, semne de vindecare,
explică omenirii că sunt nemuritoare.
În timp, toropit de vreme, un nemuritor,
a povestit, s-a supărat că-n bază un gol mai mare
s-a lăcomit la aer şi a plesnit.
I-a mulţumit betonul dornic de umezeală
ce-a decimat cămaşa protectoare
ca să primească stropii unui solid buldog
ce fluieră în noapte sedus de bere şi de drog.
Două popice lipsesc la numărare, nu sunt căzute,
sunt ruşinate oare de graba la turnare,
ori muza i-a şoptit zelosului artist
că-i rost de-ndestulare făcând economii,
că nu observă nimeni, să fie optimist,
încărdăşia mare e arta garantată,
fără fisuri şi riscuri să fie depistată.
Cu mintea zăpăcită de artă sulfurosă,
mă-ntorc, mi se năzare că îmi rânjeşte calul
din grupul statuar lucrat meticulos
de mână talentată, avidă de frumos.
Mă-ndrept de şale şi pornesc
spre oaza de lumină,
mă duc să uit un lucru păcătos
născut în vremuri de rugină.

poezie de Tudor Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!