L-am rugat să mă vindece de efemer. Să-mi cresteze pe suflet cu iubire, la apus de ianuarie veşted, aripi cernite amintirilor. Când se vor alipi genele viselor peste trupul gol, lumini şi umbre îşi vor stinge paşii în cremenea zorilor. Siluete de fum şi primăvară pierdută sub frigul gândurilor, fior de şoaptă molcomă, inimi locuite de freamăt şi bunătate. Toate acestea şi alte utopii, surghiunite de raţiuni oarbe, avea să le tină ferecate într-un grăunte de nisip. Oamenii vor călca pe lumina rumenă cu sete, dor şi îngăduinţă. Pe urmă poate vor schiopăta fericire şi zâmbet de soare pe tălpile ude. Cine ştie?
Noi să ne fim. La ţărm de viaţă, umăr langă umăr, privind înăltimi de văzduh albastru. La vânătoare de timp, răsărit de clipă şi agonii. Când vom obosi de visare să ne odihnim sufletele îmbrăţişate.
L-am rugat să-mi fie. Nu ştiu cum. Şi dacă ne treceam într-o zi, ca doi străini în pulberea vremii, tot am fi rămas flămânzi de iubirea pe care n-am apucat să ne-o dăruim...

Andreea Palasescu
Adăugat de Andreea Palasescu
Votează! | Copiază!