Violetele-s pe ducă...

Nu-ţi ştiam atunci plecarea şi nici lacrima de vineri-
Firul ierbii-n prag de seară încă mai ţipa a vară
Prin pădurea-n care paşii ne dansau sub brazii tineri
Şi ne-mbrăţişam cu viaţa - maci în lanul de secară.

Inspirau adânc plămânii fără greutatea fricii,
Dar pândeau ascunşi în muguri, lăncieri flămânzi de sânge.
N-am văzut cum ne-nconjoară dinspre iad toţi inamicii
Şi nici n-am simţit cum noaptea ne-nveleşte şi ne plânge.

Era linişte prin lume, înfloreau la geam muşcate,
(Ploaia ne umbla prin plete, răsfirând albastre vise)
Tu le aduceai surate de prin lume adunate,
Să împrospătezi grădina, ce de dor se-mbolnăvise.

Nu mai înfloresc camelii, violetele-s pe ducă,
Trandafirii cad în bernă, ca cenuşa, spuză fină.
Iedera pe piatra crucii nu mai creşte, se usucă
Şi eu am rămas orfană de tulpini şi rădăcină.

Nu e leac pentru uitare şi nici lacrimă să treacă-
Ochii au uitat să vadă cum revin în stol cocorii.
Fruntea nu se mai ridică, ochii-n toamne se îmbracă
Şi nu-i nimeni să-mi arate cum au înflorit bujorii...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!