Pălăria de paie
În oraș, sub fierăstrăul frunzelor unui stejar
dominând intersecția, îl vezi pe el
cu câteva minute înainte de ivirea zorilor, norocos
că poate ațipi în schimbul trei. De-a lungul anilor
luase fel de fel de înfățișări, se întinsese
pe multe feluri de iarbă, sub stele,
sub ochiul chel al lunii holbându-se la el.
Obișnuia să doarmă asemeni unui pahar cu apă
ținut în mână de o fată foarte tânără.
Apoi a aflat că nu era perfect, că
nimeni nu era perfect. Așa că a luat-o
spre nord, adăpostindu-se într-un cort fragil,
prea mic chiar pentru trupul lui subțire.
Pânza saltelei din baraca-împărțită cu alții
este maronie și miroase
de la sudoarea altor doi oameni.
Unul dintre ei mestecă tutun:
ei nu s-au întâlnit niciodată.
Pentru el munca este o trecătoare bătaie de cap,
iar muzica de după este ca o femeie
care-l atinge ușor
pentru a se cuibări apoi la pieptul lui.
Când cântă, își închide ochii.
Nu știe niciodată când se va ivi,
dar atunci când ea pleacă, întotdeauna înclină capul
și-și atinge cu două degete borul pălăriei.
poezie de Rita Dove, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre timp
- poezii despre ochi
- poezii despre muzică
- poezii despre tinerețe
- poezii despre stele
- poezii despre stejari
- poezii despre somn
- poezii despre perfecțiune
- poezii despre oraș
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.