Peisaj marin, iarna

Marea se-întoarce împotriva ei însăşi,
Grăbită să spargă valul şi să-l întorcă-n sine,
Să bombardeze selful de granit şi să-şi
Trimită tunetele-n peşterile submarine.

Înainte ca următorul val să explodeze,
Surugiul vântului struneşte-un pic înaripatul cal
Şi-i domoleşte goana, talazurile-încep să se grupeze –
Un munte de-apă rulând domol spre mal.

Sfidând briza, baioneta stâncilor despică marea,
Împotriva fluxului aleargă coama lor –
Un câmp albastru cu berbeci albi, cât ţine zarea,
Alergând neobosiţi sub soarele strălucitor.

Departe,-n josul plajei, valurile se retrag,
Parcă pentru a nu se mai întoarce niciodată iar
Şi numai plânsul unui pescaruş departe,-n larg,
Mai sparge mugetul oceanului, arar.

Neauzit, latră-un ogar de vânătoare,
Neauzit ţipă copiii, neauzită-i larma-îndepărtată-a aşezării ;
Ce şanse au nişte bieţi plămâni de pe uscat oare
Să-acopere toate zgomotele şi tumultul mării?

Aici unde doar stâncile rezistă, la marginea minunii,
Stau eu triumfător, neutru, mai liber ca mişcarea –
Şi de pe pernele umflate de-aer ale furtuniii
Contemplu, imensă şi consolatoare, marea.

poezie de John Betjeman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Votează! | Copiază!