Elegie

Lampadarul nopţii senine
îmi stropeşte cu lumina palidă
cernută prin ferestre mute,
tâmplele încinse de gânduri sure,
care îmi ronţăie fără milă oasele vechi
şi carnea din spate,
ca torentul înfuriat de pante.

Bine că nu-mi pot scoate la lumină
durerea trupului muribund întins în pat,
Ca apa liniştită în vad,
Biciuit fără milă de destin,
Sau lupta acestuia cu timpul meschin.

În catedrala inimii bolnave,
Clopotele au pierdut
pulsul normal de mult
Şi sună prelung a disperare,
Căci nu mai are cine să le asculte vibraţiile,
în nopţi cu lună plină, surâzătoare.

Unde să-mi trimit ecoul călător?
Să te caute noroc zgârcit cu mine
Pui de cugetător.
Aş încerca să te transform,
Dar m-am plictisit de deşertăciunile sorţii tale
Capricioase enorm.

Sunt optimistă pe moment,
Ba nu sunt…
Mă lupt cu morile de vânt, cu toate,
Iar sfârşitul timpului meu pe pământ,
Tot zero arată în suma adunărilor muritoare,
Tot zero, lunga zbatere.

poezie de Valeria Mahok (3 august 2006)
Adăugat de Valeria Mahok
Votează! | Copiază!