Joc sadic

Arunc un picior în urma drumului.
Cu celălalt alerg nebuneşte spre mare.
Trag drumul bucată cu bucată dintre valuri,
mi-l pun în spate
şi râd de piciorul rătăcit care mă caută.
Legătura unică dintre setea mea şi mărul lui Adam
este acest picior separat, părăsit,
care aleargă printre alte picioare,
puzderii de picioare, căzute pe plajă.

Scot din mine omul mic.
Din el scot alt om, infinit mai mic.
Vreau să ajung la pruncul însetat de lapte
care-şi caută mama.

Mi-am ascuţit unghiile atât de bine încât,
mi-am tăiat cu ele o mână.
Am aruncat-o in mijlocul mării,
dar valurile înalte cât salcia de lângă mine
mi-au repatriat-o.

Setea apei se stinge cu sângele meu,
un sânge verde amestecat cu frunze uscate de măr.
Sunt sigur că m-a jertfit marea.
Salcia de lângă mine este o falsă reîncarnare.

Ochiul aruncat sub nisip
vede clar că pruncul Iisus nu are o mâna,
un picior.
Caută deznădăjduit laptele roşu,
pasteurizat de vremuri apuse.
Cu celălalt ochi mă vede Dumnezeu.
Mă lăcrimează şi vrea să mă închidă
sub pleoapa orizontului.
Sunt celălalt fiu care nu jertfeşte nimic,
obişnuit cu viaţa,
dependent de şarpe.

Iată un picior cu aripi care zboară aievea
spre soarele eretic,
spre luna infama,
spre cerul ucigaş.
Toată lumea ucide,
paradoxul există.
Şi asta prin decret divin.

Când miriadele de picioare cu unghii de evreu
au început să-mi danseze-mprejur,
am înţeles mecatronica hedonismului astral.
Marea nu are suficientă apă pentru dansul mareelor.
Autoservirea sângelui prin simfonie de Fuhrer
devine soluţie istorică
prin acelaşi decret divin.

Într-un moment încărcat de profan,
prin urechea tăiată,
mi se cântă-n strunele minţii tragerea la soartă.
Am de ales între plajă pe rug şi vilegiatură pe roată.
Aşa dezmembrat cum sunt,
mai pot aduce un plus de efect,
într-un peisaj apocaliptic,
cu natură moartă.

Îngrădit între doua secunde însângerate,
în lagărul timpului viitor,
caut resemnat umbra pasului,
nici măcar pe cea a piciorului
sau pe cea a mamei pruncului însetat.
Caut o piatra de mormânt,
s-o arunc sfidător în cer.
Am dreptul să fiu la fel de nedrept.

Nu cred în jocul sadic de-a evoluţia.
Singura justificare istorică a tragediei
rămâne drumul pe care-l port în spate.
Nu e drumul vieţii, pentru că,
tam-nesam,
piciorul acela rătăcit ar fi ajuns deja la mine.
Nici al morţii, pentru că,
îmi vâjâie prea multă mişcare-n jur.
Este un drum oarecare, pierdut în mare.
Drumul Sângelui l-aş numi.

În toată liniştea asta subit încropită,
se-aude doar muşcătura lui Adam din mărul meu.
Am devenit pom interzis la umbra salciei,
într-o lume fără patimi.
Timpul n-a făcut infarct.
Pulsează înspăimântat de amintirea unei bombe atomice,
resuscitat de nostalgia ultimei crime.

Epilog
Piciorul nu s-a întors la mine.
Am rămas înrădăcinat pe malul mării,
cu seva însângerată şi unghii in locul frunzelor.
Vom răzbate.
Într-un final vom răzbate.

poezie de Andrei Cucu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!