Ninsori pe incandescența vieții
Ninge iar pe aleea cu castani ce-am pastrat-o in suflet.
Florile, lumânări incadenscente, se sting încet,
una câte una, atunci când fulgii mari și plini
de povara anilor ce am strâns în norii vieții,
încearcă să le sărute flacăra.
Florile de castan ridică întrebător petalale iernate,
nu se opun sărutului purificator și înghețat.
Pentru gingășia albului atrăgător de fulgi de nea,
plătesc nemurirea cu frigul îmbrățișării ucigașe.
Ninsoarea acoperă până la ultima frunză,
castanul falnic ce îmi străjuia copilăria.
Frigul mă cuprinde purtându-mă în împărăția uitării,
imobilitatea ghietii ascunde o inimă de castan.
Acea micuță inimă roșie, ce uneori se desface în două,
nu are putere să se opună sărutului alb al timpului.
Castana ce în copilărie îmi zâmbea
din inchisoarea incandescentă și țepoasă a vieții ce mă aștepta,
azi, s-a transformat în țintirimul anilor spulberați
de ninsoarea din destinul ce a infulgurat sufletul.
Doar un fulg mai așteaptă o ultimă petală a ultimei flori.
Constat fără să mă mir că iarna aceasta,
castanii sunt pe cale de dispariție.
poezie de Marioara Vișan
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre ninsoare
- poezii despre timp
- poezii despre sărut
- poezii despre suflet
- poezii despre flori
- poezii despre copilărie
- poezii despre alb
- poezii despre viață
- poezii despre uitare
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.