Tăcerea e-înspăimântătoare

zumzetul trasoarelor s-a stins în dimineaţa lăptoasă, revoluţia s-a sfârşit
lumea se întoarce înfrigurată dar bucuroasă în case rebegite
noua viaţă putea să înceapă.
era aşteptată cu sufletul la gură.
sânul ei mustea de speranţă
dar Moşul ostenit şi-a luat vacanţă un deceniu, apoi două, apoi trei
şi lumea s-a convins că el uitase să-şi mai intre-n pâine
primea ajutor social şi îi era bine.
primăvara urmează iernii, în adâncuri e cald şi lumina lămpaşelor
se stinge ostenită punând capul pe piatră.
adâncurile s-au schimbat, cer cap de om acum
dar oamenii fără cap umblă speriaţi care încotro, fără noimă.
vara urmează primăverii şi pământul întinde buzele uscate în aşteptarea unui strop
dar uniunile făcute peste noapte se desfac la lumina zilei
şi jurămintele de credinţă sunt uitate
grea e politica asta făţarnică
toamna urmează verii
frunzele se duc, numele se duc, răul rămâne
o carie ce sfredeleşte albul şi gingia
o durere surdă ca bătrâneţea
iarna îşi aduce veşmintele de înmormântare
linţolii albe îmbracă mizeria acestei vieţi
soarele îşi ia concediu medical
şi abia se mai arată nedormit la fereastră
după tot zbuciumul tinereţii urmează liniştea din străfunduri
bătrâneţea urcă prin vase capilare, se reazemă pe ghizdurile singurătăţii
şi-şi mestecă lacrimile între gingii mâncate de rugină
cineva a uitat robinetul deschis şi tăcerea se prelinge peste marginile vieţii

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!