Intermezzo

în această singurătate numită lume
cu greu păsările mai înfloresc oamenii

la capătul cerului ca-ntr-un capăt de 117 bucureştean
creşte vegetaţie sălbatică: pulsul meu alb rătăcit
în tricoul tău galben

! oamenii

s-au oprit
de mult n-au mai străbătut
Habitatul Copacului
nici sensul celui din urmă glonţ
ţinta perfectă: sternul anodinului

pentru că trup
pentru că NuDumnezeu!

prinşi de câte un rest căutăm
suntem aşa de influenţabili
nimic original cu alură cosmică

ne aranjăm gândul similar cu cea mai recentă imagine
dintr-un album/ din plină irealitate

zidul avea dungi intrate în carne
drumul hoardelor neobosite de termite invadându-ne deciziile
această uriaşă neputinţă de a ne desprinde de destin

aşteptăm
sufleori la scenă deschisă
nu suntem siguri
nu deţinem propriile cuvinte
nici măcar apocalipsa individuală

în această continuă lipsă de viaţă şi de moarte
timpul nostru este momentul acesta de respiro
între 2 puseuri acute de Alzheimer
suficient de puţin cât o femeie să-şi conştientizeze
posibilitatea de fericire/ gândul tragic
devenit aproape firesc al neatingerii ei

iată Pasărea!

poezie de Daniela Luminiţa Teleoacă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!