Fluturare
rătăceam într-o lume așa... cum este ea
nopțile și zilele se scurgeau pe lângă
până într-o dimineață de primăvară când
planeta s-a oprit în ochii tăi, în gestul tău
în clipa aceea m-am născut cu adevărat
în clipa aceea am început să învăț să merg
de data asta altfel, neatingând pământul sau lucrurile
am început să învăț să vorbesc, nu prin cuvinte
ci prin toată ființa, în apnee sau
respirând dintr-odată tot cerul
tu nu făceai nimic pentru asta
nici măcar pentru setea să-ți fiu mereu aproape
la tine totul era unic și perfect
acum, ceva s-a risipit așa cum rugina
acoperă strălucirea metalului
cum noaptea își vâră soarele în sân
și nu mai știu cine am fost, cine sunt
tu ești probabil într-un loc mai bun
o duci bine sau dai viață altor bărbați
așa cum s-a întâmplat mie
și ce dacă pe mine, pe alții, ne ucizi astfel
așa ne ajuți să înțelegem ceea ce suntem
fluturii clipei opriți pe buza vasului vieții, tu
poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!
Vezi și următoarele:
- poezii despre viață
- poezii despre noapte
- poezii despre învățătură
- poezii despre început
- poezii despre zile
- poezii despre vorbire
- poezii despre timp
- poezii despre primăvară
- poezii despre planete
Nu sunt comentarii până acum. Ne-am bucura să vedem o primă impresie despre textul de mai sus.