Cărţile pe care nu le-am scris

stau cuminţi. nu plâng, nu se vaită, nu cer. aşteaptă
când şi când ies la poarta sufletului şi privesc lung către niciunde
e modul lor de a protesta. în tăcere.

cuvintele pe care nu le-am rostit sunt cumva diferite
sapă la temelia încrederii şi caută scăpare
chiar dacă ştiu că niciodată nu vor apuca limina tiparului

tăcerile mele sunt ca albastrul cerului. senine.
norii vin şi pleacă. culorile se amestecă liniştit sau cu violenţă
dar albastrul rămâne albastru şi tăcerile rămân tăceri

din adâncul neundelui atotcuprinzător se ridică imaginea unui arbust
ce se încăpăţânează să trăiască. nisipul se strânge în jur ca o cazemată sufocandu-l,
dar el tot mai are puterea să ridice câteva frunze la soare, dezvinovăţindu-se

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!