Ikebana 2

Într-o zi viaţa şi gândul meu s-au sălbăticit
de-atunci am cunoscut nesomnul chipului uitat
Pândită de încrederi ciopârţite stâncă am devenit serile care-au urmat
eram captivă în tăcerile ei
visul cu tine se tot repeta şi în unele chiar te iubeam
în timp ce noianul de gânduri sălbăticit aleargă fără scăpare în următorul vis
Ascult cum vocea ta se face bucăţi de piatra cubică a lumii de prea multă încredere
anticipasem că aşa va fi şi nu mai voiam să ţip atunci când greutatea anotimpurilor purtate în mine avea să fie lovită cu pietre
ştiam că n-ar mai fi contat
Enervată pe gândul rău pe lumina unora
am zidit o temniţă pentru suferinţa altora în fiecare apus
dărâmându-l la prima geană a zilei ca şi cum m-ar fi năucit întunericul din tine
Când am să decid să nu mai fiu o păpuşă din cârpe
am să-mi pun existenţa într-o praştie şi am s-o trimit până dincolo de limitele cuvintelor
acolo unde este totul sau nimic
În sinea mea vreau să uit căci am nevoie de senin
asemeni unui popas într-o cocioabă de la capătul lumii
unde nimănui nu i-ar trece prin cap să mă caute
nici măcar diavolului care mişună printre voi cotrobăind ungherele neatinse de răutate
Ne luasem adio ţinându-ne de mână cu privirile pironite în gol totuşi iubindu-ne
mâinile sorţii aşteptau să fie spălate şi-n timp ce sufletele se hrăneau cu aşteptare
inimile duc războiul cu răbdarea şi cu dorul care refuză să cunoască stăpân.

poezie de Mihaela Huţanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!