Mă bucur că v-aţi amintit

Sunteţi un fulger dureros.
Ce nu-nţelegeţi dumneavoastră
Este pădurea mea albastră
Cu râul verde pân' la os.

Era odată un haiduc,
Cu traista plină ochi de mere
Şi în opinci de conifere
Mă alerga ca un năuc.

Şi-avea în teacă trandafiri
Şi bidiviu ca o nălucă
Şi jur că aş fi fost haiducă
De la atâtea potriviri.

Vai, fiica mea, nu sunt haiduci
Pe albăstruile poteci;
E urma ta, pe unde treci
Şi până unde te mai duci.

Şi până unde să mă duc?
Tu, mamă, n-ai să înţelegi,
Din spinii lor aproape-ntregi
Se naşte veşnic alt haiduc.

Când curge sânge-n asfinţit
Din rotocoalele de fum,
Poteca mea se face drum.
Mă bucur că v-aţi amintit.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!