Către Silvia, Secretar General în retragere

(la prima suflare)

"Încurajare"
când mă gândesc la ideea asta de încurajare
o simt cum mă trage dinspre Interior înspre Exterior.
Este un îndemn de a ieşi din tine însuţi.
De a te scoate din minţi cumva.
Câte minţi? De ce "minţi"?

Curaj. De exemplu când vezi un politician vorbind la televizor
să crezi pentru o clipă că el e de fapt un prinţ din poveste
visător, curat, iubitor, pur, sincer, credul, îndrăgostit
dar blestemat de o vrăjitoare
şi transformat în spurcăciunea care gâlgâie acum pe ecran.
Iată curajul.
Să patinezi adică pe fundul prăpastiei întunecate
pavate cu muci de copii. Copilule.
Copilotule al meu.
Rătăcitor.

Ea a venit prin eter
şi m-a încurajat.
M-a tras spre ea adică.
Mi-a arătat Nordul.
Ce este la Nord de mine?
La Nordul de mine.
La Frigul din mine.

M-a tras din interiorul meu
spre Exteriorul general.
Indiferent.
Vârf din vârful degetului ei fulgerător
mi-a zgâriat pe retină harta stelelor.
Un fel de dragoste flască de mine însumi m-a cuprins.
De amintire de mine însumi m-a cuprins
de sufletul care acum locuieşte în mâna cu care îmi ţin gura ghimpată
soră a celei care scrie acum literele pe care mâine
adică azi
amândouă le vor trimite prin eter pe urmele adulmecate
ale încurajării pe care ea mi-a trimis-o:
din Interior spre Exteriorul.
Ei.
Al meu.
Al nimenostru.

Strigăt de pasăre venit prin pătratul ferestrei
din care noaptea îmi curge în bucătărie
cere răspuns.

Este foarte bine că Poezia există.
Că acum, la piciorul patului din dormitor,
şade Nichita dispus
disponibil în orice clipă.
A scrie orice, oricum, oricând.
A aduce ideile invizibile în zona vizibilului adică.
Şi-atât.
"Mu... Steaua" de exemplu să scrii copil fiind
şi verde pe pereţi, ca un cal,
fără să ştii că eşti de fapt
o amintire.

Ea a venit pe neaşteptate
spunând, poruncind cu splendoare:
"Scrie ceva ca să te arăt Lumii.
Ca să te bage în seamă
Lumea.
Ceva din scrierile alea ale tale halucinante"
Care sunt alea?
"Aproape toate"
Dar Lumea, Ea, trăieşte în propria ei Halucinaţie.
Nemărginită. Fără ghilimele.

Însă există vibraţiile. Terapia prin muzică.
Există oameni de ştiinţă în alb care cred că dacă îndrepţi un anumit sunet muzical
către un anumit organ bolnav din pricina energiilor negative acumulate în el
şi dacă pentru acel sunet obţinem riguros exact aceeaşi frecvenţă
cu cea a vibraţiilor energiilor
halucinant de negative
care s-au acumulat în locul acela bolnav,
atunci punga cu energii se sparge
iar energiile se împrăştie în mod armonios
halucinant
în întreg organismul.

Tot astfel, dacă halucinaţia mea va atinge întâmplător
la un moment dat frecvenţa Halucinaţiei generale,
doar întunecând întunericul atunci şi numai atunci
Iată porţile Luminii.
Până atunci piramida rămâne, aşa cum am stabilit
doar un soclu pentru statuia punctului.

Dacă poeţii şi-ar vedea de treaba lor de poeţi
şi ar închide ochii şi ar face din vedeniile lor
o Horă din ce în ce mai rapidă, mai centrifugă, mai ciuleandră, mai stelară
stând nemişcaţi, în locurile în care au fost născuţi,
atunci şi numai atunci
la Moscova inima lui Putin ar putea exploda în milioane de hălci însângerate
în toate zările lumii
de până şi bietul Dalai Lama ar fi nevoit să se şteargă jenat
cu mâneca pe faţă.
De Sânge.

Bemol. Ton. Ton. Semiton.

Cheia fasolei este poate chiar mugurul acela mic
pe care îl apucam copil delicat cu dinţii
din jumătatea de arahidă prăjită.
Atunci. La început.
Acum avem mai multe opţiuni.
Înotăm într-un ocean de informaţii.
Nu mai trebuie să memorăm nimic.
Trebuie doar să învăţăm să ne orientăm.
O mână care în loc de degete are cinci mâini
care în loc de degete au câte cinci mâini
care în loc de degete au câte cinci mâini.
Anume pentru îmbrăţişune.

Avem acum nenumărate opţiuni.
Nu trebuie să mai fierbem în bucătărie, ca mama,
scutecele căcate de copilul ei.
Avem pamperşi.
Precum şi halucinanta posibilitate
de a constata pe viu că,
şomer fiind,
nu mori domnule de foame!
De spaimă Da!

Şi arta scriitorului este rodul leneviei lui.
Să leneveşti pe jar: Iată Nordul!
Mai sus de Eden!
Acolo unde ceea ce aici numim Spirit
nu e mai mult decât o ceafă de porc la grătarul din curte.
Halucinaţia grohăitului.
Turaţia maximă a motoarelor.
Piatră stârnind în apă inele,
ecouri discrete din pereţii de peşteră.
Degetul unei foste soţii încătuşat în aur.
Aztecii.
Winnetou iubindu-l cu tot sufletul pe Old Shatterhand.
Un pumn în tâmplă.
Şi stelele.
Şi caii verzi.
Şi pereţii aceştia.

Totul se leagă.
Ca în lanţul acesta prelung care coboară de departe,
din "Deschisul" lui Rilke poate,
şi până la ultima verigă
care este mâna pe care mi-o chemi la luptă.

Există un termen ştiinţific numit "mecanica cerească"
Citesc în calendar:

"11 martie 1811 - S-a născut Urbain Le Verrier, astronom şi matematician francez specializat în mecanică cerească. A descoperit prin calcule planeta Neptun, pe baza anomaliilor mişcării planetei Uranus"

Ce să fac Silvia cu mintea asta care mă întreabă instantaneu: Bine măi tâmpitule, în loc să bibileşti la "anomaliile mişcării planetei Uranus", nu mai bine căscai mai bine ochii ca să-l vezi direct şi pe Neptun? Sau ăsta e mai ascuns, aşa, după colţ?

Dar dacă te gândeşti că tot într-o zi de 11 martie, dar 1702
"A fost publicat THE DAILY COURANT, primul ziar naţional englez tipărit zilnic"
totul devine orbitor de clar.

Vorba unui scriitor contemporan fotofobic: "Adevărul, ca şi lumina, orbeşte"
Iată cum, în loc să tratăm ochiul bolnav, stingem lumina.
Ca să-l menajăm. Că e bolnav săracul.
Minciuna, doar ea aşează lucrurile în mod convenabil, armonios, suportabil, la locul lor.

Mecanică cerească.
Asta e Totul.
Şi Oboseala.

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!