Ospăţ împărătesc

În libertatea albastră, cum stai acolo, scrutător, lângă coastă,
auzi cum bate din aripi o pasăre măiastră!?
E secretară-n întâlnirea mentolată de poveşti.
Ce glasuri se înalţă-n templul de smarald!
Mi-e şi frig, mi-e şi cald.
Bucură-te! Din tâlcul lor, şi tu creşti...
Cuvintele, precum cafeaua, aşteaptă să le bei din ceşti,
să le guşti aroma pe-ndelete sau în grabă. Ce vibraţie suavă!
Stau dinainte să le seduci între metafore, braţe de alint,
cuvintele au viaţă, râd, plâng, se mişcă, dorm, simt...
Hai la cenaclul tuturor acestor întâmplări,
să luăm cuvintele şi stările la disecări,
să desfrunzim tăcerea de veşmânt.
Cum se roteşte zburătoarea-n cuibul morilorde vânt?!
Printre zăpezile adunate-n geam, printre sclipiri ce străjuiesc pe ram,
cu reveria şi realitatea mă-nfăşor ca-ntr-un fular ceresc.
Prin vara sufletului, cu orele coapte de trăiri mă hrănesc.
Mă deschid, mă încui, mă adun, mă risipesc, îngheţ, mă topesc...
Să-ţi fie dragostea ospăţ împărătesc!...
Până la toate şi înapoi
Le ţin la gât, la glezne, şi mă scufund în cuprinsul lor.
Mă ating până la prima amintire,
mă înfăşoară, mă saltă din apatia norilor,
mă pătrund cu suliţe albe, cu plezniri, cu ţâsniri,
cu albia legănării până la plecăciune la urechea pământului.
Le-am cântărit cu spinarea inimii.
Au atârnat, frânghie,
gata de ridicatul pietrelor de moară
pentru ispita văzduhului...
Acelaşi ecou...?!
În croşetatul timpului... leg vechiul de nou.
Mai multă alergătură pe cărările împădurite de semne,
mai deasă despicare a sunetelor în poeme?!
Îmi răspunde apropierea în dedicaţia ţintirii.
Îmi răspund căile de întâlnire întru zidire,
la fereastra ferecată de aşteptări,
cale liberă în deschiderea orizontului.
În toate spaţiile, mă umplu de datul firii.
Şi dacă aş vorbi continuu aceeaşi limbă
în care am simţit gustul mărturisirii?!
Şi dacă le-aş da crezare,
după cum se simt până în măduva universului?
Şi dacă aş tâlcui dăruirea, efortul, energia,
înrolarea la talpa înjugărilor la sens
numai prin ce a trecut de filtrul purei şi simplei trăiri
în care te pierzi ori aduni,
putea-vei înţelege, suflete, cu ce te încununi?
Până la toate şi înapoi,
ziua are atâtea ore câtă bucurie încape în noi.
Cuvintele mi se-aşază pe inimă, inele,
la cumpăna strecurării de stele.
Pentru ceasuri, sunt straie.
Uneori, iau veşmântul tăcerii.
Se coc în grădina raiului şi cu ele merii...

poezie de Iulia Dragomir
Adăugat de Cornelia Georgescu
Votează! | Copiază!